Anies sat al comunei Maieru
După închegarea definitivă, Maieru a jucat un rol însemnat în istoria ţinutului. Prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea era printre comunele care avea hotarele cele mai întinse şi numărul cel mai mare de locuitori.
Statistica din 1760 ne-o arată ca cea mai mare comună de pe Valea Rodnei, după Rodna, apoi Sângeorzul şi Năsăudul. De aceea, cu drept cuvânt spune Pavel Gălan în „Istoria parohiei Ilva Mare” şi Ştefan Buzilă în monografia comunei Sâniosif, că mama comunelor Ilva Mare, Măgura Ilvei şi Poiana Ilvei este comuna Maieru [1]
Granitele comunei au fost stabilite in secolul al XVIII-lea. Regimentul de graniţă, după o îndelungată perioadă de tatonare (1787–1796), dă comunei Maieru următorii munţi: Ineul, Gagii, Prelucii, Rabla, Saca, Diecii şi Muncelul.
Din hotarul comunei Maieru, în 1790, comisia care a avut ca preşedinte pe colonelul Depschitz, a luat zona – Recele şi a dat-o comunei Ilva Mare. În 1796 s-a dat întreg hotarul comunei, din vârful dealului Poienii încolo, comunei Poiana. Desigur că această împărţire nu s-a putut face fără ceartă mare, cum aminteşte părintele Buzilă.
În 1815, în lunile iulie şi august se face delimitarea graniţei între Maramureş şi Districtul Năsăudului. Din comisia districtului de aici au făcut parte: Mitrofan Cărbune, Andrei Cărbune, Andrei Candale, Teodor Barna şi Artene Partene. Comisia ajunge în Maieru la 14 august, seara. Dimineaţa merg pe Anieşul Mic şi Anieşul Mare. Oamenii bătrâni, fiind întrebaţi de unde izvorăsc aceste ape, au răspuns că Anieşul Mare izvorăşte din Stiol–Balea, iar Anieşul Mic din muntele Mireaşa, pe ale căror creste a rămas hotarul. După trasarea graniţei, comisia s-a întors în Maieru în vederea găzduirilor peste noapte. După desfiinţarea graniţei, Maieru, ca şi celelalte comune grănicereşti, n-a pierdut proprietatea asupra munţilor, datorită luptei marilor bărbaţi ai ţinutului [1]
Satul Anieş este aşezat în lungul râului cu acelaşi nume, afluent al Someşului Mare, la altitudinea medie de 497m, pe drumul judeţean Salva – Rotunda, la trei km est de comuna Maieru şi la patru km vest de comuna Rodna. Cele mai multe case se află la confluenţa Anieşului cu Someşul Mare, lângă drumul judeţean şi calea ferată. Este aşezat într-un loc foarte pitoresc, străjuit la sud de muntele Maierului – Măgura Mare, la nord-est de dealul Cetate, iar la vest de dealul numit Jireadă.
Satul Anieş are fără îndoială o mare însemnătate istorică prin însuşi faptul aşezării în închizătoarea căldării naturale în care este aşezată Rodna. Dovadă sunt resturile a două impozante cetăţi construite în stil permanent, probabil din vremea dacilor, îndreptate spre vest. [1]
Aceste două cetăţi nu sunt decât o verigă dintr-un întreg lanţ de fortăreţe ridicate de-a lungul văii Someşului pentru a putea opune o cât mai îndârjită rezistenţă armatelor romane. Prima fortăreaţă este pe partea dreaptă a Someşului şi stângă a Anieşului, în vârful dealului numit de localnici Cetate. Cetatea a fost întreţinută până în anul 1242, când a fost distrusă definitiv de tătari. A doua cetate a fost pe malul stâng al Someşului, la poalele Măgurii, unde şi azi se mai găsesc resturi de ziduri.
Tradiţia spune că aceste două cetăţi au comunicat printr-un tunel subteran care trecea pe sub Someş, comunicând cu cetatea Rodna.
Asupra numelui de Anieş, un document de la 1450 ne arată că la această dată numele unguresc era de Aranyos.[1]
Într-un act slavon din 1564, vorbindu-se despre hotarul sângeorzenilor şi iluanilor, Valea Anieşului este numită pe româneşte Valea Aurarilor.
Anieşul, spune profesorul dr.Nicolae Drăganu, nu este decât o formă asimilată din: Araniaş, Areniaş, Arănieş, Aninieş, Anieş.
Izvorul de apă minerală este în vecinătatea drumului ce leagă Rodna de Maieru, pe un mic deal în formă de con. V.Meriţiu spunea: Valea Anieşului este regiunea în care se întâlnesc toate formaţiunile de roci, caracteristice pentru Munţii Rodnei. Aici mica albă s-a menţinut neschimbată. O parte din şisturile cristaline au un aspect brun, verde închis, adeseori cărămiziu.[2]
Saşii din Rodna şi Bistriţa au fost primii care şi-au dat seama de puterea tămăduitoare a apei minerale, facând primele instalaţii şi primele ospătorii. La 9 iulie 1746, senatorul Tockely, medicul Sehan Kebank, preoţii Wolff, contele Gavril Bethlen, prefectul judeţului Solnoc-Dăbâca, au plecat călare la băi spre a face cură de apă minerală.[3] Tot în acel an aflăm la băi pe prefectul Ladislau Mara din Dăbâca.[4]
În 1749, 8 august, se află la băile din Anieş: locotenent – colonel Schullemburg, consulul Sannenberg, locotenenţi – coloneii Lindainer şi Rosen, primarul Klein von Straussenburg şi preotul oraşului Mediaş.[5]
Deci avem la băile din Anieş nu numai lume din jur, ci şi aristocraţi din întreg Principatul Transilvaniei, chiar din Ungaria. Deoarece la Anieş nu existau case spaţioase şi confortabile, majoritatea oaspeţilor şedeau la Rodna şi puţini în Maieru, de unde mergeau fie cu trăsura, fie călare pentru a-şi lua apă şi a se plimba prin parcul natural până în vârful dealului cetăţii acoperit cu pădure de brad.
Baronul Petru Banfy moare subit aici la băi, în 12 august 1750. Deşi terenul s-a ţinut de Maieru întotdeauna, venitul era fie al Rodnei, fie al Bistriţei, care ţineau ospătăria amintită şi mai târziu un făgădău (cârciumă).
Contele Ladislau Teleki, care-şi făcea cura regulat la aceste băi, dispune, la 31 august 1761, să se ridice o nouă clădire, mai mare şi mai spaţioasă pentru a putea face faţă numeroaselor cereri.
Anul 1763 ne aduce militarizarea întregului ţinut, care schimbă mult viaţa de la Anieş. Se construiesc noi şi frumoase edificii unde regula şi curăţenia sunt exemplare, iar o trupă de muzicanţi şi cântăreţi distra oaspeţii. Drumurile sunt ţinute în starea cea mai bună. Domnii ofiţeri se poartă în genere amabil cu oaspeţii. Deosebirile rigide de rang şi naştere se sting aici mai mult ca la alte băi, aşa că peste tot domneşte urbanitatea pretinească.[6]
În 1764, aflăm la Anieş mai multe licenţe de băuturi, un ferăstrău al unui locuitor din Maieru şi o vraniţă.[7]
În 1770 se construieşte din nou fântâna şi localul de baie, cu banii colectaţi de la grăniceri.[8]
Comes Silvius Tanolli spune despre băile din Anieş următoarele: În acest district sunt izvoare de apă minerală foarte sănătoase. Între acestea unul dintre cele mai salubre este aici de la Rodna – Anieş, bine îngrijit. Efectele minunate ale acestui izvor, pe care le-a sfiinţit cu solemnitatea cuvenită în 23 iunie 1775, episcopul greco-catolic de Făgăraş, Grigore, cândva Major, le-a cântat el în următorul distih: Vindecă rinichii, stomacul, splina şi ficatul. Astfel această apă salubră e folositoare la multe boli.[9]
După anul 1800, Dănilă Berende din Maieru îşi construieşte la Anieş o moară de măcinat cereale. În anii următori li s-a luat grănicerilor dreptul de a clădi mori şi cum moara lui Dănilă Berende exista, s-a iscat o ceartă între măiereni şi rodneni, fiecare pretinzând că moara le aparţine. S-a recurs la intervenţia autorităţilor Regimentului, cerând de la sublocotenentul Radnotfay, comandantul companiei de aici, să le facă dreptate. S-a numit o comisie, care la punctul 7 spune: Privitor la moara lui Dănilă Berende e de observat că după ce graniţa între hotarul Rodnei şi Maierului nu e sigură, rodnenii zic că e râul Anieş, iar măierenii că e linia de la fântâna apei minerale peste vârful Cetăţii. Conform constatării făcute, Berende şi-a construit moara în depărtare de un sfert de oră de la Maieru şi o jumătate de oră de la Rodna, pe locul măierean, între poderei şi gura Anieşului. Acest loc la înfiinţarea graniţei a fost dat comunei Maieru, de către nişte maghiari, care n-au voit să facă servicii militare. În fine, se decide că moara lui Dănilă Berende e pe hotarul Maierului şi nu e permis să se macine pentru Rodna.[10]
În anul 1818 se repară şi se lărgesc edificiile de la băi.
În anul 1840, episcopul Ioan Lomeny, cu ocazia vizitei canonice de la Vicaratul Rodnei, petrece câteva zile la băile din Anieş.
Viforul anilor 1848–1849, mătură tot ce a fost frumos şi plăcut la băile din Anieş, lăsând cenuşă şi praf. Imediat după terminarea revoluţiei se caută să se reconstruiască ce s-a demolat, dar s-a reuşit puţin datorită nepriceperii şi lipsei de interes a autorităţilor.
Anieşul s-a constituit ca sat separat de Maieru abia la sfârşitul secolului XIX. În anul 1890 existau în localitate numai 16 familii, iar la 10 ani mai târziu, în 1900, 27 de familii.
În anul 1906 au fost arse două clădiri din lemn pentru băi, care au fost construite de groful Banfy, după 1800, iar după această dată apele minerale de la Anieş sunt lăsate la voia întâmplării, ridicându-se staţiunea de la Sângeorz-Băi.
În anii primului război mondial, satul număra 55 familii. După primul război mondial se constată o creştere rapidă a populaţiei, astfel că în 1940 erau în Anieş 150 familii. În prezent, satul Anieş numără peste 400 case şi are o populaţie de peste 2000 locuitori, cu un mare potenţial economic şi cu mari perspective de dezvoltare.
Referinte
[1] Pavel Gălan, Istoria parohiei Ilva Mare, p.8 (manuscris)
[2] Arhiva Someşană, Bistriţa, nr.1, p.58
[3] Nicolae Drăganu, op. cit., p.60
[4] Arhiva Someşană, Bistriţa, nr.1, p.65
[5] Ibidem, p.66
[6] Ibidem, nr. 10, p.131
[7] Ibidem, nr.8, p.43
[8] Ibidem, nr.8, p.95
[9] Ibidem, nr.20, p.376
[10] Ibidem, nr.8, p.50–51–52
Bibliografie
Gyorgy, Maria, Gyorgy, Raymond, “Maieru : repere pentru o monografie posibilă”, Bistriţa, Nova Didactica, 2009
Valea Aniesului 